Moartea unui cimitir

Timp de 25 de ani, artistul fotograf Ştefan Tóth a asistat, ca noi toți, de altfel, la moartea lentă a unui loc de veci. Dar, cu tenacitatea sa nedezmințită, nu s-a mulțumit să fie un simplu martor, ci a înregistrat fotografic etapele acestui spectaculos – din punct de vedere artistic – proces de extincție. Expoziția ce a rezultat în urma selecției unui lung şir de fotografii l-a transformat pe Ștefan Tóth în mărturisitor, adică într-o voce tulburătoare care ne vorbeşte nu doar de un fenomen sau de o atitudine, fie ea de revoltă sau resemnare, de profanare sau uitare, de indiferență, violenţă sau nesimțire. Expoziția aceasta ne vorbeşte despre însăşi condiţia umană. Despre impactul cutremurător dintre lumea viilor şi lumea morților. Despre sacralitatea unui loc ce nu a mai putut rezista la asaltul vieții urbane contemporane, o sacralitate devenită incomodă, inutilă, adusă la scara unui loc profan: o parcelă urbană administrată în consecință. Morții ne încurcă tot mai mult, mai ales morții nimănui, morții a căror monumente funerare nu mai sunt fala celor vii. Pentru că, nu-i aşa, cimitirul contemporan a devenit şi el un loc concurențial, un teatru al vanităților cu o scenografie dictată doar de orgolii fără perdea şi de o lipsă de gust fără măsură. “Locul de veci❞ a devenit şi el o noţiune relativă, vecia însemnând pentru cei de azi câteva decenii.
Ce ne spun, în acest context, fotografiile lui Ştefan Tóth ce compun expoziția „Moartea unui cimitir”? Ele ne pot spune povestea veche de când e lumea despre insensibilitate şi uitare de Dumnezeu, despre lăcomie, ură, decrepitudine, disperare, goliciune fizică şi goliciune morală. Gropile de mormânt se arată asemeni gurilor de iad, hăuri ale unei lumi de la care Dumnezeu pare că şi-a întors fața. Cel mai mult a contrariat sensibilitatea fotografului lipsa crasă de respect pentru tot ce înseamnă trecut, strămoşi, rădăcini, modele. Făţămicia şi laşitatea de a te face că nu vezi, de a te spăla pe mâini cu uşurinţa lui Pilat din Pont, de a asista nepăsător la moartea lentă a unei lumi vechi ce avea o scară de valori coerentă şi un gust artistic exemplar. La fel ca şi arhitectura vernaculară, care dă farmecul unic al unui oraş, şi cimitirele pot fi considerate ambiente sculpturale ce vorbesc nu despre felul de a trăi al unei societăți, ci despre felul ei de a muri, de a se retrage demn, chiar elegant, din spectacolul vieții. Cimitirul Olosig din Oradea a fost unul din aceste locuri în care, în solitudine, puteai medita la vremelnicia şi fragilitatea vieţii omeneşti, la adânca speranţă a tuturor celor „obosiţi şi împovăraţi” chemati de glasul Lui. Era un loc în care glasul naturii lăsa se se audă şi glasul interior al acestei meditații. Am văzut în multe locuri cimitire care erau parcuri de o rară frumusețe, de o eleganță melancolică unică prin simplitatea şi noblețea cu care traducea în limbaj artistic tulburătorul mesaj: „Memento mori”.
Cimitirul Olosig nu mai există. Profanatorii şi buldozerele şi-au îndeplinit rostul. El a rămas viu doar în ceruri, în memoria noastră, tot mai scurtă şi ea, în cărţi şi în arta fotografică a lui Ştefan Tóth. Privindu-i imaginile în ritmul trecerii anotimpurilor, prin prisma poeticii luminii, a tunelurilor vizuale prin care privirea plonjează către simbolurile morţii şi ale învierii, avem tot mai clară convingerea că arta poate transfigura totul, că poate da un sens spiritual chiar şi locurilor aparent părăsite, vremelnic, de grația dumnezeiască. Sunt fotografii în alb-negru, imagini de o sensibilă plasticitate, ce pendulează între irizații fine de penumbre şi grafii apăsate de negruri tenebroase. Tăcerea mormintelor e şi mai adâncă acum, îngropată în mijlocul zgomotelor şi trepidațiilor oraşului, dar vocea fotografiilor lui Ştefan Tóth e sonoră şi clară. Prin magia metaforei, aceste fotografii restituie unui loc sacralizat sensul cu care a fost investit de la început, acela de a ne aminti de triada fundamentală a existenței: viața – moartea — învierea.

dr. Ramona Novicov

-critic de artă-